floareadeiasomie

februarie 19th, 2009

mai ramai, dar ramai cu bine

Posted by floareadeiasomie in Diverse    
Ai simtit vreodata cum departarea de lucrurile pana mai ieri obisnuite le da acestora o valoare pe care n-ai fi putut-o intelege altfel? De parca, cu cat esti mai aproape de a le pierde, cu atat le vrei mai mult si, ceea ce este mai important, cu atat mai bine le intelegi insemnatatea… Ca si cum te-ai departa de casa in care ai crescut, care iti poarta pe buze nazbatiile si pedepsele primite, prima cearta de copil cu mama, prima cearta de adolescent cu aceeasi mama, vesnic neobosita, primele scuze cerute, primele multumiri oferite, primul cadou cumparat cu banutzii tau de copil de clasa intai , prima bucurie pe care i-ai facut-o, prima discutie serioasa si adevarata cu parintii, cand intelegeai ca spun ce trebuie, doar ca nu credeai ca-ti trebuie ce intelegeai. Ca si cum te-ai departa de culorile camerei tale, pe care le tii minte atat de bine, pentru ca aveai curcubee de jur imprejur, era de ajuns sa inchizi ochii si sa spui “pot”, de animalutzele de plus side papusile carora, din prea multa bunatate, le-ai oferit un acoperis deasupra capului.
De vacantele de la bunici, care trebuie sa fi avut copaci, care trebuie sa fi avut un cires mare, mare, de care sa nu te fi temut niciodata, caruia sa-i fi calcat sub picioare fiecare creanga, ca un adevarat asupritor de cirese, care-si dadeau sufletul pe tricoul cu mickey mouse , in vreme ce mama striga de jos, ingrijorata, “ai sa cazi de-acolo, copil neastamparat, coboara odata”, dar care astepta, cu siguranta, confirmarea brava a odorului “nu cad, ca ma tin bine. lasa, ca va adun si voua cateva!” Pentru nimic in lume n-ai fi cedat teritoriul de frunze si de cirese babane de iunie, atat de greu castigat in lupta cu distantele dintre crengi.
Ca si cum te-ai departa de zilele cand incercai timid pedalele bicicletei primite de la tataia, pe drumul aspru care se-ncapatana sa-ti scoata inainte cele mai nesuferite pietre, care, de fiecare data, te tranteau cu nasul in tarana. Ce teama, cum sa te intorci la ei cu genunchii juliti? N-or sa te mai lase altadata si-abia i-ai convins ca ai invatat! Asa ca te ridicai, aplicai eternul tratament naturist sangerarilor si-napoi la pedalat, pana nu vei mai cadea niciodata. Pana n-ai mai cazut niciodata… Unde? Unde e acum bicicleta roz?
Ca si cum te-ai departa de mirosul de cozonaci proaspat scosi din cuptor, din vremuri imemoriale, care frigeau si care aveau cel mai bun gust cand lasau arsuri pe limba care nu cunostea alt stapan decat pofta. Care insemnau, de fiecare data, sarbatoare si care nu, nu se gaseau de vanzare in magazine, cu gust fals de paine dulce , acesti impostori care, toti, arata la fel si care, toti, se simt la fel. Cozonacul trebuie sa insemne ceva… Ceva mai mult decat “fabricat la data de” si “a se consuma de preferinta inainte de”. A se consuma de preferinta dupa ce au fost scosi din cuptor de mamaia.
Ca si cum te-ai departa chiar de ziua de azi, care stii ca nu va mai veni, care stii ca nu va mai dura mult, de zambetul parintilor, care-si pun anotimpuri pe chip, care-ti spun ca li se face dor, care trebuie sa renunte… Daca ai trai o viata alaturi de toate astea, daca ai tine o viata copilaria de mana si ai merge cu ea alaturi, daca ai trai o viata in casa ta, in camera ta, daca n-ai fi nevoit sa pleci din ea si sa-i dai unei alte case acelasi nume, daca ai manca o viata cozonaci si te-ai urca o viata in ciresi… nu ti-ar lipsi nimic. Nu ti-ar fi dor de nimic. N-ai suferi niciodata.
N-ai intelege niciodata.
Aceasta e natura umana : trebuie sa pierdem pentru a realiza maretia a ceea ce am avut. Trebuie sa ne lovim de mai rau pentru a intelege cat greseam ieri, plangandu-ne de ceea ce, de fapt, era atat de bine… Trebuie sa pierdem iubiri pentru a intelege cat de mult, de fapt, ne potriveam. Dar macar atunci sa fim demni si sa nu imploram intoarcerea lor! Macar atunci sa fim demni si sa avem puterea sa privim inainte, purtand in suflet insemnatatea a ceea ce a fost si nu sa privim plangand inapoi, ignorand insemnatatea a ceea ce ar putea fi!
What Dreams May Come, unul dintre filmele mele de suflet…unul dintre personaje spune, la unmoment dat,intr-unul dintre cele mai tragice momente ale povestii, “sometimes, when you lose, you win”.De aceea, pierderile nu sunt infrangeri si de aceea pierderile trebuie primite cu demnitate, nu cu umilinta. Nu ne injosim in fata a ceea ce ne loveste, ne luptam cu orice ar veni, chiar daca petrecem zile intregi in pat pentru a ne vindeca.
Astazi am simtit cum departarea de lucrurile pana mai ieri obisnuite le da acestora o valoare pe care n-as fi putut-o intelege altfel… Tot astazi mi-am amintit, pentru a n-a oara, ca sunt om.


No Comments

No comments yet.

RSS feed for comments on this post.TrackBack URI

Sorry, the comment form is closed at this time.

Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X