floareadeiasomie

    Genunchii mei au urme de inceputuri. Caderile de-atunci nu dureau, erau rutina. Caderile de-atunci ma invatau sa raman in picioare, imi educau plansul, il potoleau, il transformau in demnitate. Ele insemnau eu, eu nu insemnam caderi , eu eram mereu o consecinta, eram consecinta caderii, eram ridicarea. Asta invatam atunci, asta-mi spuneau urmele de sange : “ridica-te!”

    De aceea… genunchii mei au urme de inceputuri… Ele mai sunt inca, sange nu mai curge, aproape ca nici nu se mai vad. Dar eu stiu ca sunt aici, pentru ca inca ma mai ridic.

    Desi am schimbat anotimpuri de-atunci si mi-au crescut altfel de aripi, caderi mai sunt… In timp insa s-au schimbat… Urmele lor nu mai raman in genunchi, ci undeva mai adanc, unde ceilalti nu le pot vedea. N-ai de unde sa stii cand cad, n-ai de unde sa ghicesti. Sunt demna. 

 

    Tu le-ai spune “cicatrice”. Le-as fi spus si eu la fel, de nu m-as fi indragostit de urme. Le recunosti dupa vesnicie. Urmele nu pleaca niciodata, la 60 de ani iti vei aminti inca de o urma de-acum 40… Sunt Jurnalul Sufletului. Credeai ca el n-are? Are… In fiecare zi scrie in el. Uneori, vine vantul si ia cu el pagini de care nu mai e nevoie. Uneori, sufletul cunoaste focul si arde in el pagini de care nu mai e nevoie. Uneori, sufletul danseaza sub ploaie si… nici nu mai e nevoie de pagini. Unele pleaca pentru ca n-au fost decat exercitiu pentru o capodopera, pentru o pagina care te smulge ori de cate ori iti arunci ochii peste ea. “Nu mai pot citi…” Si, mai departe, rand dupa rand… Tu esti. 

    De unele urme ma tem, ma leaga. De unele urma ma tem, ma bantuie. Ma intorc din drum, ma striga, se prefac ca nu vor decat sa ma salute si-apoi nu mai pleaca… Ma obosesc, ma mint, ma fac mai slaba decat sunt. Ma intorc. Sunt blestemate acestea, sunt cele de care vreau sa scap si nu pot, cele de care nu pot sa nu vreau sa nu pot.

        Sunt o padure, dupa ploaie. Sunt un drum pustiu, dupa ploaie. Sunt o zapada neatinsa, dupa ninsoare. Sunt un camp, dupa rascolit pamantul. Calca peste mine si-n urma ta, urma piciorului tau ma va urmari pana ploua din nou, pana ninge din nou, pana iau foc. Calca peste mine, daca vrei sa-mi amintesc de tine. Daca nu… ramai in lumea ta. Nu-mi va fi dor de ce n-am cunoscut, imi va ramane numai urma a ceea ce-as fi vrut sa stiu. Una de care sa ma tem, una care sa ma bantuie.

    Eu da. Eu as schimba cazaturile de-acum cu cele de-atunci. As prefera sa-mi julesc genunchii, in loc sa fac rani in suflet. As prefera sa plang sincer la fiecare cazatura, in loc sa inchid ochii si sa-mi spun ca nu doare. Pentru ca doare, doare, doare.

Eu da. Eu sunt plina de urme, sunt o urma toata, sunt urma mea. Urma Mea.
Voi pasi cu grija de-acum. Nu stiu cand va mai ploua, nici cand va mai bate vantul, nici cand va mai arde vreun foc. Scriu frumos… oricum, tot eu citesc. Tot eu trebuie sa citesc.

 

 

 

 

 

 

 

"Varsta e ceasul meu desteptator, ii raspunse batranul. De ce se trezesc batranii devreme? Ca sa aiba parte de o zi mai lunga?"

 

 

***

 

 

    Poate ca da. Cand suntem tineri, ne dorim nopti cat mai lungi, cand imbatranim ne dorim zile. Dar n-ar trebui sa fie, totusi, invers? Tinerii au atat de multe vise incat, in comparatie cu acestea, timpul ce li se ofera pare o furnica la picioarele unui urias.  Sa ne certam cu preasomnul! Fura din noi fara sa fim de fata si fara sa primeasca pedepse .

    De ce se trezesc batranii devreme? Se tem? Sau nu mai au rabdare…?

Ai simtit vreodata cum departarea de lucrurile pana mai ieri obisnuite le da acestora o valoare pe care n-ai fi putut-o intelege altfel? De parca, cu cat esti mai aproape de a le pierde, cu atat le vrei mai mult si, ceea ce este mai important, cu atat mai bine le intelegi insemnatatea… Ca si cum te-ai departa de casa in care ai crescut, care iti poarta pe buze nazbatiile si pedepsele primite, prima cearta de copil cu mama, prima cearta de adolescent cu aceeasi mama, vesnic neobosita, primele scuze cerute, primele multumiri oferite, primul cadou cumparat cu banutzii tau de copil de clasa intai , prima bucurie pe care i-ai facut-o, prima discutie serioasa si adevarata cu parintii, cand intelegeai ca spun ce trebuie, doar ca nu credeai ca-ti trebuie ce intelegeai. Ca si cum te-ai departa de culorile camerei tale, pe care le tii minte atat de bine, pentru ca aveai curcubee de jur imprejur, era de ajuns sa inchizi ochii si sa spui “pot”, de animalutzele de plus si de papusile carora, din prea multa bunatate, le-ai oferit un acoperis deasupra capului.

De vacantele de la bunici, care trebuie sa fi avut copaci, care trebuie sa fi avut un cires mare, mare, de care sa nu te fi temut niciodata, caruia sa-i fi calcat sub picioare fiecare creanga, ca un adevarat asupritor de cirese, care-si dadeau sufletul pe tricoul cu mickey mouse , in vreme ce mama striga de jos, ingrijorata, “ai sa cazi de-acolo, copil neastamparat, coboara odata”, dar care astepta, cu siguranta, confirmarea brava a odorului “nu cad, ca ma tin bine. lasa, ca va adun si voua cateva!” Pentru nimic in lume n-ai fi cedat teritoriul de frunze si de cirese babane de iunie, atat de greu castigat in lupta cu distantele dintre crengi.

Ca si cum te-ai departa de zilele cand incercai timid pedalele bicicletei primite de la tataia, pe drumul aspru care se-ncapatana sa-ti scoata inainte cele mai nesuferite pietre, care, de fiecare data, te tranteau cu nasul in tarana. Ce teama, cum sa te intorci la ei cu genunchii juliti? N-or sa te mai lase altadata si-abia i-ai convins ca ai invatat! Asa ca te ridicai, aplicai eternul tratament naturist sangerarilor si-napoi la pedalat, pana nu vei mai cadea niciodata. Pana n-ai mai cazut niciodata… Unde? Unde e acum bicicleta roz?

Ca si cum te-ai departa de mirosul de cozonaci proaspat scosi din cuptor, din vremuri imemoriale, care frigeau si care aveau cel mai bun gust cand lasau arsuri pe limba care nu cunostea alt stapan decat pofta. Care insemnau, de fiecare data, sarbatoare si care nu, nu se gaseau de vanzare in magazine, cu gust fals de paine dulce, acesti impostori care, toti, arata la fel si care, toti, se simt la fel. Cozonacul trebuie sa insemne ceva… Ceva mai mult decat “fabricat la data de” si “a se consuma de preferinta inainte de”. A se consuma de preferinta dupa ce au fost scosi din cuptor de mamaia.

Ca si cum te-ai departa chiar de ziua de azi, care stii ca nu va mai veni, care stii ca nu va mai dura mult, de zambetul parintilor, care-si pun anotimpuri pe chip, care-ti spun ca li se face dor, care trebuie sa renunte… Daca ai trai o viata alaturi de toate astea, daca ai tine o viata copilaria de mana si ai merge cu ea alaturi, daca ai trai o viata in casa ta, in camera ta, daca n-ai fi nevoit sa pleci din ea si sa-i dai unei alte case acelasi nume, daca ai manca o viata cozonaci si te-ai urca o viata in ciresi… nu ti-ar lipsi nimic. Nu ti-ar fi dor de nimic. N-ai suferi niciodata.

N-ai intelege niciodata.

Aceasta e natura umana : trebuie sa pierdem pentru a realiza maretia a ceea ce am avut. Trebuie sa ne lovim de mai rau pentru a intelege cat greseam ieri, plangandu-ne de ceea ce, de fapt, era atat de bine… Trebuie sa pierdem iubiri pentru a intelege cat de mult, de fapt, ne potriveam. Dar macar atunci sa fim demni si sa nu imploram intoarcerea lor! Macar atunci sa fim demni si sa avem puterea sa privim inainte, purtand in suflet insemnatatea a ceea ce a fost si nu sa privim plangand inapoi, ignorand insemnatatea a ceea ce ar putea fi!

What Dreams May Come, unul dintre filmele mele de suflet… unul dintre personaje spune, la un moment dat, intr-unul dintre cele mai tragice momente ale povestii, “sometimes, when you lose, you win”. De aceea, pierderile nu sunt infrangeri si de aceea pierderile trebuie primite cu demnitate, nu cu umilinta. Nu ne injosim in fata a ceea ce ne loveste, ne luptam cu orice ar veni, chiar daca petrecem zile intregi in pat pentru a ne vindeca.

Astazi am simtit cum departarea de lucrurile pana mai ieri obisnuite le da acestora o valoare pe care n-as fi putut-o intelege altfel… Tot astazi mi-am amintit, pentru a n-a oara, ca sunt om.

1. walking around holding balloons in < +.+-=-+.+0-+.-+=+-.+- class="xirtireh" href="http://www.comunicatedepresa.ro/my" title="My"> my hands

O poveste pe care am citit -o ieri in Dilema Veche, in articolul lui Andrei Plesu , “Note, stari, zile”, si care mi-a placut foarte mult :

“E vorba de un taran care cauta pe cineva demn sa-i boteze copilul. In peregrinarile sale, se intalneste, la un moment dat, cu Dumnezeu, caruia ii impartaseste scopul cautarilor sale : “Vreau sa-mi botez copilul, dar vreau ca nasul lui sa fie un om drept . Tu esti drept?” Stingherit, Dumnezeu raspunde, nu fara o anumita ezitare : “Ma rog, cinstit vorbind, nu tocmai!”. “In cazul asta nu poti fi nasul fiului meu” – a spus taranul si si-a vazut de drum. Si iata ca, la un moment dat, o intalneste pe Sfanta Fecioara. Intrebata si ea daca e ‘dreapta’, Imaculata a rosit si a admis ca nu poate pretinde asa ceva, cu mana pe inima. In cele din urma, taranul se vazu fata-n fata cu o doamna drapata in negru. “Da, cred ca sunt o persoana dreapta” – a fost raspunsul ei. Parintii copilului s-au bucurat foarte si botezul a avut loc asa cum se cuvine, cu multe bucate si multa veselie. Cand ultimul dintre musafiri pleca, onorabila nasa l-a invitat pe taran in palatul ei si l-a condus intr-o sala mare, in care ardeau nenumarate luminite . Taranul se opri locului, uimit : “Nasa, ce sunt toate aceste lumini?”. Nobila doamna raspunse : “Sunt flacarile tuturor sufletelor omenesti. Vezi flacara aceea plapanda, gata sa se stinga? E flacara ta. In opait nu mai e ulei aproape deloc. Si acum uita-te la flacara ceastalalta, care arde intens, cu putere. E a fiului tau.” Taranul fu cuprins de spaima. “Nasa, ia, te rog, o picatura din uleiul aflat in opaitul fiului meu si pune-o in opaitul meu.” “Nu”, a raspuns nasa, “sunt o persoana dreapta. Sunt Moartea.”